Ana +

Am planuit tot. Si totusi in fiecare zi refac planul. Mai e doar un an. Apoi, se vor schimba toate. Casa noua (sa speram ca nu tot a altuia), serviciu nou, planuri noi. Dormitor alb. Oglinzi mari. Camera de zi in nuante de visiniu. Balcon cu masuta si scaunele de pai, plin de flori. Birou intr-o banca. Viata de familie. Mana in mana pretutindeni. Zambete de dimineata.

Soare mult. Weekenduri departe de lumea lor. Soare, soare si iar soare.

Mai e doar un an atat de lung si totusi atat de frumos. Doar un an si o sa se schimbe tot.

Mai am doar un examen din portia de toamna si apoi 3 sapt de vacanta aproape adevarata (mai e totusi serviciul).

Ca in fiecare an, toamna am un chef de viata deosebit. Vreau multa culoare, multa veselie, pun muzica de indata ce ma trezesc dimineata, vreau bratari colorate, haine cat mai colorate… Vreau sa inceapa noul an de facultate, ultimul de altfel: ultimul meu an de studentie. Intr-un fel vreau sa dureze cat mai mult, sa il savurez: sa merg la concerte, la chefuri…

Vreau sa merg si eu in librarii ca cei mici si sa cumpar caiete si creioane colorate, acuarele si carioci. Vreau sa cumpar carti cu poze si coperti colorate. Vreau ghiozdanel si penar… DA! vreau penar! Ce mult imi placea in scoala generala sa imi aleg penare, apoi sa le umplu cu tot felul de obiecte de scris, sa le afisez frumos pe coltul bancii…

Mai vreau si leagane, si plimbarile in parc de dupa scoala, cand venea sa ma ia bunicul. Vreau sa ma joc cu copiii in fata blocului si parintii sa ma strige ca nu mi-am terminat temele. Sa fac baita, sa spun rugaciunea si apoi la culcare copii.

In fiecare toamna savurez macar o data amintirea tuturor acestor momente.

Anul asta insa nu mai e acuta melancolia. Dupa vis, ma trezesc la realitatea frumoasa: la iubire, la studentie, la o toamna frumoasa care ma asteapta cu bratele deschise sa culeg frunzele ruginii.

Unii cred ca am luat un virus sau ca “sunt de performanta” pentru ca sunt in stare sa adorm instantaneu. Si totusi parca e altceva.

S-a intrebat cineva vreodata de ce se ureaza “Sleep with angels”? Eu am o vaga ipoteza…

Atunci cand ma asez in patut, parca as pasi pe un norisor moale si parfumat. (Nu, nu e reclama mascata la Coccolino!!) Toate grijile se duc si raman visele frumoase si colorate, ramane linistea, totul amuteste si parca raman doar eu pe scena. Asa vad eu ingerasii: fiecare cu norisorul lui de unde picura pulbere de vise frumoase peste noi.

Noapte buna!

Azi a fost ziua mea. Nu am suflat in lumari, a fost doar ziua numelui. Nu stiai, nu? Putina lume stie: doar familia si cativa prieteni. Iar mai pe seara au aflat si altii care se uitau intamplator la stiri si au auzit acolo ca e ziua “Sfintilor parinti Ioachim si Ana”.

Unii spun ca ziua numelui nu ar trebui sarbatorita, sau poate doar daca este o sarbatoare mare (Sf. Maria, Constantin si Elena etc). Eu totusi cred ca trebuie sa sarbatorim. Trebuie sa sarbatorim cu cat mai multe ocazii… Nu evenimentul ci VIATA.

Eu azi am sarbatorit inca o toamna frumoasa din viata mea. Am primit ultimii trandafiri ai verii si primele crizanteme ale toamnei, pupici si urari calde si muuulta iubire. Asta inseamna pentru mine sa aniversezi viata.

E ciudat cum dupa mai bine de o jumatate de an, nu te poti obisnui ca nu om drag nu mai e. Si cum sa nu fie greu? El imi aducea coronitele in clasele primare cand luam premiul I, el imi dadea cate un colt mare de paine calda cand venea de la cumparaturi (desi Bunica il certa ca “ii strici copilului pofta de mancare), el venea cu buzunarele pline de zmeura… ne pastra primele smochine din gradina, ne chema cu toti prietenii cand se coceau caisele… el mi-a aratat prima data sticletii… el imi dadea prima cana de must… se bucura mai mult decat oricine cand luam o nota mare si a fost cel mai fericit cand am inceput sa conduc… dar nu am apucat niciodata sa il plimb cu masina, sau sa ii spun si eu cat de mandra eram sa am un asemenea Bunic

“A trecut vremea lor”…

Asa imi spunea Bunicul cand se ofileau trandafirii. “Dar vor inflori din nou, nu te intrista. Tradafirii astia infloresc de cateva ori pe vara… pana incep sa cada frunzele”. Si asa era. Eu eram o mogaldeata de om iar trandafirii inalti mi se pareau paduri atat de frumos colorate si parfumate. Ma bucuram cand vedeam alti boboci si nu ma saturam niciodata de ei. Azi am vazut cum un batran strain admira tradafirii din gradina blocului. “Sunt ultimii de anul asta… au inceput sa cada frunzele”, mi-am spus.

Acum am crescut… trandafirii parca infloresc mai rar, si…

…a trecut vremea Bunicului.